Punct

M-a izbit zilele trecute. A venit toamna. Mi-am dat seama cand a trebuit sa fac un folder pentru luna asta de desktopul de la serviciu. Ma gandeam ce luna e ... eram tentata sa scriu august. Mintea mea a ramas blocata cumva in luna august, in vara, la soare si caldura. Frigul nu mi-a dat de gandit cu privire la noul anotimp ca a fost intercalat cu zile calduroase si cu soare in care visam din redactie la plimbari in parcsi cafele cu lapte baute pe terase cochete. Toamna e anotimpul meu preferat. In mare parte cred ca din cauza culorilor incredibile, mai ales la munte, dar asta e...ma bucur si in Bucuresti cat pot.
De vreo doua saptamani ma trezesc in fiecare dimineata cu un singur gand: Vreau concediu!". Degeaba vreau. Am reusit sa strecor insa un weekend la munte, iar. Daca totul merge bine saptamana viitore pe vremea asta o sa fumez o tigara de undeva de pe o strada frumoasa a Brasovului.
Vroiam sa pun si o poza frumoasa, dar in calculatorul asta nu am nimic interesant. Poate diseara de acasa.
Atat! nu mai am chef. Vreau acasa. Degeaba vreau. Ma duc sa-mi iau o cafea cu gust nasol de la aparatul de al parter.

Live de pe A2

Ieri, de ce imi era mai teama, de aia nu am scapat si nici nu imi pare rau.
Mai mult luata pe sus, m-am trezit pe Autostrada Soarelui. In mod normal cand auzeam de live negam vehement si fugeam ca dracu' de tamaie, dar ieri mai de curiozitate, mai obligat nu am mai facut asta.
Cand m-a chemat producatoarea si mi-a zis "pleci acum pe A2 si ai live la 2", m-am blocat. Nu am mai Zis nici da, nici nu. Ea imi tot spunea care e subiectul si repeta din doua in doua fraze "calm, da...calm, o sa fie bine...", nu de alta dar stia ca nu am antecedente in ceea ce priveste directul si cred ca oricum in momentul ala fata mea spunea tot :P
Pana la urma, cu un mare nod in gat si muuulte emotii, m-am trezit la locul faptei. Niciodata nu a trecut jumatate de ora mai greu decat jumatatea de ora de ieri...inainte de jurnal. Ma plimbam prin soare fumand si tot repetam in gand cam ce intentionam sa spun. Nu am reusit pana la urma sa ajung la o varianta clara pentru ca tot gaseam imbunatatiri si completari la text. Pe langa faptul ca muream de cald emotiile amplificau tot. Si cum in jur de 5 minute am stat la cadru in fata camerei simteam deja ca ma topesc si ma preling pe asfalt. Imi aduc aminte doar ca atunci cand producatoarea de teren mi-a spus ca mai sunt 10 secunde pana la mine mi-am spus "asta e...sa nu o dau in bara ca se duce dracu' tot!"
Urmatoarele 5 minute sunt o mare ceata. Nu imi mai amintesc mare lucru nici din timpul directului si nici minutele de dupa. Stiu doar ca m-am trezit fara casca si microfon, iar colegii radeau in jurul meu, dar nu stiu cum s-a intamplat restul Repetam doar foarte serioasa ca tremur si vreau o tigara. Apoi am vazut si eu inregistrarea...si am avut parte numai de reactii pozitive din parte colegilor si producatorilor, deci totul a mers mai mult decat bine, motiv pentru care am repetat experienta si azi, alt subiect, alta locatie insa :D si a inceput sa-mi placa.

Aseara m-am amintit de un subiect din iarna, cand am aflat de ceva, m-am dus acolo, am inghetat 3 ore...si apoi au tremis reporter sa faca directul pentru ca eu pe vremea aia nu prestam asa ceva. M-am ofticat foarte rau atunci, dar ieri si azi mi-am luat revansa :D

Nu am chef azi

Tocmai m-am intors de la mare...si nu am chef de nimic. Mai ales nu am chef sa despachetez pentru ca lucrurile inca miros a mare si mai au fire de nisip printre ele si parca as vrea sa pastrez cat mai mult senzatia asta...
Am avut un weekend prelungit fabulos si deja incep sa planific urmatoarea plecare in locul asta linistit unde nu vezi oameni pe plaja pe o raza de cateva sute de metri
O sa revin maine probabil cu un post ceva mai lung si intamplari amuzante despre cum am interactionat nu cu unu' doi vecini de palier de la pensiune...ci am dat peste un lot intreb de rugby :)) si despre creanga care nu ne-a lasat sa dormit pana spre dimineata :D
Pana atunci trebuie insa sa aflu si ce inseamna exact rugby de sapte :P

Moment aniversar

Astazi se implineste exact un an de cand am avut prima mea filmare in calitate de reporter. Pe vremea aia eram in alta redactie. Pana atunci mai fusesem de cateva ori la filmari cu alti reporteri ca sa vad cam cum stau lucrurile, dar pe 3 mai 2007 s-a hotarat! Era timpul sa ma descurc singura. Subiectul a fost relansarea ziarului Cotidianul cu ocazia Zilei Mondiale a Libertatii Presei. Momentul a fost memorabil. Aveam atat de multe emotii incat ma mir ca nu m-am impiedicat pe scrile redactiei Cotidianul, sau ca nu am dat cu capul in vreun geam. Am avut insa noroc sa merg la acea filmare cu un cameraman foarte de treaba care m-a incurajat tot timpul si mi-a explicat multe lucruri...dintre care unele banale insa elementare...spreexemplu...cum sa tin eu microfonul nici prea jos, dar nici intre dintii omului :D
Una peste alta totul a iesit bine, omaneii de acolo au fost foarte draguti si nici nu cred ca si-a dat seama cineva cat de panicata eram eu.
Si pentru ca in ziua aia si stirea a iesit bine de atunci am tot facut teren si momentan nici nu vreau sa ma opresc :)

Rade ciob de oala sparta

Minunata specie mai suntem si noi, femeile. Suntem bune de gasit cusururi barbatilor...dar sa mai privim si in oglinda!

Am observat, la mine si nu numai, dar nu o sa generalizez totusi, ca la "diverse" intrebari am tendinta sa raspund scurt "NU!". Iar daca respectiva conversatie se termina asa...pentru ca eu i-am pus punct...nu sunt deloc multumita, din contra mai rau ma enervez. Si ca sa fie mai clar va dau un exemplu:

Sa spunem ca sunt foarte incruntata, deloc sociabila si vizibil deranjata de ceva. Un prieten ma intreaba:

"s-a intamplat ceva?" / "esti suparata? / "ce ai patit?" / "de ce esti suparata?"

La oricare dintre intrebarile de mai sus raspunsurile vor fi:

"nu" / "nu" / "nimic" / "Nu am nimic" - pe un ton sec si iritat

Daca respectivul prieten, din respect si consideratie pentru mine si ale mele ciudate sentimente se va resemna si nu va intreba altceva, in loc sa ma simt multumita/usurata voi fi si mai imbufnata si cumva o sa gasesc in urmatoarele minute un motiv intemeiat sa-mi vars nervii pe el. Daca mai insista insa cel putin o data, de preferat de doua ori cu astfel de intrebari, voi incepe sa povestesc tot ce am pe suflet. Si spre deosebire de primul caz ma voi bucura ca e cineva caruia ii pasa si ma asculta si imi poate da un sfat.

Si in legatura cu asta am si avut o conversatie draguta cu un prieten acum ceva timp. Asta dupa ce si-a luat-o pentru nu a insistat :D Acum insa chiar ma amuza cand ii mai dau astfel de raspunsuri (pentru ca nu, nu m-am lecuit) si vad cum rabdator ma descoase si fara sa fie agasant ma face sa vorbesc...si nu din curiozitatea lui ci pentru ca stie ca am nevoie. Si nu e singurul.

E bine sa ai astfel de prieteni care nu intreaba doar de complezenta. Ei chiar arata ca le pasa.

Manele bagate pe gat

Azi de dimineata rataceam prin Bucuresti dupa ce rezolvasem diverse probleme de serviciu. Plictisita pana la ultimul fir de par de stat in statia de autobuz de pe Protopopescu (langa Mihai Viteazu) si vazand ca autobuzul cu pricina se incapataneaza sa apara am zis eu "uite ce frumos e afara...hai sa ma duc sa beu o cafea la o terasa in loc sa intepenesc pe trotuarul asta" Si am avut si noroc sa gasesc un pub cu o terasa draguta foarte aproape de statie. Linistit...dragut...capucino...bun...friiisca...muzica incet. Bucuria nu a tinut mult. Apar doua grupuri de pusti de la liceul mentionat anterior. Nu numai ca erau foarte zgomotosi si cat se poate de tarani, dar extrem de mandru unul dintre ei a scos telefonul mobil din buzunar, a butonat nitel si in scurt timp din minunatia de aparat au inceput sa rasune melodios si dureros manele.
Mi-am terminat repede cescuta de cafea si tigara si am fugit.

Urat! Foarte urat!!!

leaving on a jet plain

Un scurt post de goodbye...
bagajul e gata, totul e pregatit, urmeaza o pauza de cateva zile pe blog insa promit ca revin cu poze si povestiri din Praga si Viena pe la sfarsitul saptamanii viitoare :D
6 prieteni, 6 zile, departe de scoala si serviciu :D

Motive, Intamplari si Urmari

In ultima vreme am inceput sa cred tot mai mult ca totul se intampla cu un motiv si asta si pentru ca in timp s-a demontrat...cel putin pentru mine. Inainte chiar daca vroiam sa cred asta nu reuseam din simplul motiv ca atunci cand se intampla ceva eu vroiamsa gasesc imediat motivul si sa inteleg de lucrurile au decurs asa si nu altfel. Poate ca cea mai importanta lectie pe care am invatat-o este sa am rabdare. Si rabdarea pentru mine a fost foarte greu de dobandit. Explicatiile nu vin imediat si nu vin sub forma unui mail. Vin in timp si intr-un mod subtil. Tine de tine daca le vezi sau nu.
De unde a plecat toata vorbaraia asta...de la o discutie cu o prietena despre felul in care am ajuns noi ce suntem astazi si unde suntem astazi. Fiecare isi dorea sa faca altceva,a fie la alta facultate, sa lucreze in alt domeniu si printr-o serie de intamplari firul vietii noastre s-a schimbat radical in ultimii doi ani. Nu spun asta cu nici o urma deregret. Pentru ca lucrurile s-au asezat foarte bine pentru amandoua, dar nici una nu se vedea in postura in care suntem acum. Ea vroia teatru eu medicina. Amandoua am ajuns in presa. Totul a luat alt traseu intr-o zi , de vara groaznic de calduroasa dar in care ne-am bucurat de o ploaie torentiala racoroasa la Motoare. Cand s-a pus pe plouat mai toti au fugit si terasa s-a golit rapid. Noi ne-am adapostit sub o streasina si am ramas acolo. In seara aia ne-am facut prieteni noi care in scurt timp ne-au intrebat dacane intereseaza sa lucram la un post de radio, iar mie mi-a spus ca ma vede lucrand la stiri. La inceput nici nu am vrut sa aud, dar dupa interviu si prima saptamana de lucru a inceput sa ma prinda. Daca nu ramaneam in seara aia acolo poate acum era in alta parte...;si totusi am ajuns reporter...dar nu-mi pare rau. o banala decizie de moment de a nu pleca din cauza ploii m-a adus unde sunt azi

Pour la beaute du geste

les chansons d'amour

Ziua merg cu tramvaiul...

Nu este un post despre trafic!
Azi a fost o zi lunga. Dupa stiri de prin tara de genul clasicele si aproape zilnicele accidente, ceva extrem de amuzant cu porci din Targoviste care mananca trandafirii din mijlocul orasului (un minunat locuitor al orasului a sugerat ca ei sa ajunga friptura) si alte chestii de genul cruci in cartofi...nu am inteles prea bine despre ce e vorba...seara a luat sfarsit intr-un mod dulce-amarui.
In seara asta am ajuns prin Pantelimon, dincolo de Cora, la un adapost pentru persoane...fara adapost. Niste containere, incaperi tip vagon, calduroase, dar foarte inghesiute, cu paturi de camin, unde gasesti oameni cu tot felul de povesti. Am facut o ora pe drum pana acolo ca era ceva lume in trafic. Tot drumul am ras cu colegii, am povestit, am glumit. La intors la fel. Am discutat cateva minute despre ce era acolo, dar atat. Detasarea e mai mare decat crezi. Nu uiti repede, dar te imunizezi rapid. Nu mai simti nimic. Esti rece. Suflatul parca e impietrit. Ma macina faptul ca de multe ori nu reusesc sa mai simt nimic. Te uiti cu o privire intelegatoare, o fata blanda, un pic afectat, dar nu simti mare lucru, mimezi din bun simt.

Aveau si o pisica cu multi pui. In saracia si inghesiuala aia tineau si pisicile alea langa pat, si era curat si ordine. Nu era fir de praf. Nu era jeg, nu iti era sila. Erau draguti. Ne-au primit bucurosi de parca erau o familie care avea sambata musafiri.
Mi-au povestit de toate, despre cum e acolo, ce fac in rest, cum au ajuns asa...tot ce vroiam sa stiu. Cand vedeau ca imi pierd interesul sau nu mai pun alta intrebare politetea ii oprea si nu insistau si nu urlau in fata camerei cum au fost ei evacuati sau cat costa medicamentele.
Adapostul se deschide seara la 8 si se inchide dimineata la 8. E doar de noapte. Ziua, fiecare se duce unde stie.
Un batran de vreo 60 si ceva de ani...si bolnav
"Si ce faceti ziua, dupa ce plecati de aici?"
"Pai ne facem de lucru"
"Adica?"
"Pai uitati don'soara, eu spre exempu...si nu numai eu...dimineata, iau tramvaiul 14...merge bine 14...fac cam doua ore de la un capat la celalalt...cursa buna. Si apoi iau altu si asa ma plimb toata ziua...pe la 6 ma uit la ceas, vad ca mai sunt doua ore...o cursa si gata, a trecut ziua. Vara si primavara mai stau si in parc..."

O tanara de 21 de ani. E la o post-liceala din Bucuresti. E din judetul Calarasi.
"Cum ai ajuns aici?"
"Eu sunt din judetul Calarasi si am venit aici la scoala. Nu am bani sa stau in Bucuresti. E prea scump sa fac naveta zilnic. Cu tot cu un pachet pe care il iau la mine...ma costa 150 de mii. Si nu am bani. Aici e bine...am caldura...acasa nu e caldura. Ziua...merg la scoala mai devreme...mai stau la prieteni, sau pe strada."

Voi ce faceti in timpul zilei?...ei incearca sa nu inghete si se plimba pe strazi sau hoinaresc prin gara....acasa...nu mai stiu ce inseamna
Tot batranul: "Si sarbatorile le-am facut impreuna aici toti...suntem ca o familie...facem curat impreuna...avem grija unii de alti...ne gospodarim cum putem...na... ca acasa...ma rog...eh...acasa..." da din cap si ii apar lacrimi in coltul ochilor. Pentru cateva momente nu mai poate sa scoata nici o vorba...

De Craciun

Chiar daca nu cu petreceri ca in ultima vreme, Cracinul asta a fost foarte dragut...

Am jucat sah, si mi-au tinut companie o prietena, o sticla de vin rosu sec, despre care ea tinut sa precizeze ca este italienesc si foarte bun...dunhill, my favorite si Ferrero Rocher.

In fundal "God gave me style and gave me grace, God put a smile upon my face..."

Ma intorc, vinul e abia la jumatate iar regele meu in pericol...il ameninta un nebun.

Invitatie la cenzura

Nu imi dau seama daca sunt eu exagerata sau sunt altii nebuni. Oare prietenii (si cand spun prieteni nu ma refer la amici, ma refer la prieteni, oameni care au trecut prin multe impreuna, se cunosc de cativa ani, si sunt foarte apropiati) daca isi permi sa faca glume intre ei, sa se tachineze, sa isi mai dea ochii peste cap. Atunci cand petreci suficient timp langa un om usor, usor depasesti anumite bariere si comportamentul tau se schimba. Devine mult mai familiar. Tocmai de aceea credeam ca iti permiti mai multe, mai ales daca il cunosti pe celalat si stii cum reactioneaza, sau daca nu te superi pentru ca stii ca a fost doar o gluma, si nu a avut nimic rautacios la baza. Sau accepti o opinie critica pentru ca stii ca personaa respectiva a facut asta incercand sa ajute.

Sau mai bine e sa ne cenzuram tot timpul, sa ne fie teama sa spunem ceva pentru a nu il supara pe celalalt. Sa nu putem sa fim noi insine, sa nu spunem ce gandim si sa ne tinem parerile pentru noi. Oare nici in grupuri restranse si intre prieteni nu putem sa fim liberi? Pana la urma problema asta poate fi vazuta si ca o chestiune care tine de liberatatea de exprimare. Tot timpul trebuie, dupaparerea mea sa fim sinceri si sa spunem ce gandim, dar este adevarat ca in unele contexte nu se poate, si apelam la diplomatie. Dar aici depinde de ce relatie ai cu interlocutorul. Nu poti sa te tragi de sireturi cu oricine e o chestiune de respect si eticheta.

Nu cred insa ca se mai tine cont de eticheta intre prieteni. Nici nu ne injuram...dar nici nu umblam cu sapte randuri de manusi. Si daca stam sa ne gandim... un grup de baieti care ies la bere...dupa eticheta folosita in anumite imprejurari comportamentul lor este total nepotrivit. Dar pentru relatia dintre ei...si regulile lor nescrise...este o forma de exprimare care indica gradul de apropiere dintre ei.

Dupa toata pledoaria de mai sus...tind sa cred ca sunt altii nebuni :))

Peste umar...

Treceam intr-o seara cu o prietena pe Lipscani asa, de dragul plimbarii si de dragul unui capucino bun care intuiam ca ne asteapta la Arcade. Si cum mergeam noi si tot povesteam, ma rog ea imi povestea ceva, deodata se rupe filmul. Nu stiu ce a mai zis de la un anumit punct in acolo pentru ca a parut altceva in cadru care mi-a tulburat complet atentia. Acum, sa fie clar, eu nu sunt genul care sa se gandeasca la cai verzi pe pereti in timp ce vorbeste cineva cu mine. Si nici nu-mi fug ochii pe strada dupa barbati...ba din contra, de cele mai mult ori sunt atat de concentrata asupra gandurilor mele, ca nici nu-i observ. Dar de data asta...l-am vazut cum se apropie de la departare...inalt, cu parul plin de volum si in vant ca in reclamele de la "WASH&GO". Initial am avut impresia ca este cineva cunoscut, dar nu era. Am avut asa o senzatie ciudata ca totul se intampla cu incetinitorul auzeam ceva vorbe pe fundal, dar nu ntelegeam o iota. Si eu zambeam , el zambea, ma uitam ca fermecata in ochii lui mari, v-as spune si culoarea, dar nu imi amintesc, si ne apropiam...si am trecut unul pe langa celalalt uitandu-ne fix unul la celalalt si zambind. Ne-am mai uitat peste umar de vreo trei ori, amandoi in acelasi timp...si gata. Si ma gandeam apoi, daca ma trezeam din starea aia de "day dreaming" si fugeam dupa el si...ziceam ceva. Poate el era acel Fat-Frumos din basme si a trecut pe langa mine pe Lipscani, nu am facut nimic si PAC! s-a dus dracului orice sansa de "poveste ca-n filme". Bine ca mai ramasese o frimitura de ratiune in mine si nu am facut asta. DAr sunt tare curioasa cum ar fi reactionat el intr-o astfel de situatie, sau cum ar reactiona oricine. Nu mi-am asumat riscul de a afla, am ramas doar cu un moment dragut in minte.

Sinaia forever...franturi

Acum cateva saptamani weekend la munte cu fetele. Sinaia...Sinaia forever

Sinaia forever inseamna camere mici dar calduroase cu mobila putina si urata, dar esarfe colorate peste tot ca sa inveseleasca atmosfera. Fum de tigara in camera de e nevoie de zugraveala dupa, poze si plimbari toata ziua peste tot, cafea la Irish, cafea la Bulevard, vin fiert pe strada, alte "sucuri" in camera.

Sa fumezi in pat, sa scrumezi intr-o sapuniera verde si sa asculti muzica frantuzeasca de la doua casti mici de la un cd player aruncate intr-un pahar de plastic..."poate se aude mai bine asa". Sa cumperi cu disperare mingiute chinezesti care sar, cu speranta ca pana la urma o sa o nimeresti pe aia rosie care iti place tie mult...si ai geanta plina de mingiute de toate culorile, numai aia rosie nu iese. Sa canti, sa spui bancuri pana cand nu mai ai voce si putere sa te mai misti, haine aruncate peste tot in camera minuscula pentru cele patru fete care stau in ea...tot felul de lucrusoare de toate felurile peste tot...numai in dulap nu. Sa nu stii unde sa ascunzi sticlele si scrumiera mai repede si sa dai din maini cu disperare...sa nu se simta fumul...ca bate administratorul la usa.

Sa adormi cu Tamara fredonand "Try your wings" (Blossom Dearie)

Vreau la munte...

PS: asta nu e originalul...si nu e cantat de ea